Fiecare dosar întocmit de fosta Securitate reprezintă, în acelaşi timp, o istorie personală, dar şi un fragment al unei istorii desfăşurate la scară naţională, aparţine, aşadar, spaţiului privat şi celui public. Descoperim, uneori, adevărate biografii, încorporând masiv, fără deosebire, printre aspectele care interesau cu adevărat, nenumărate detalii ale vieţii particulare; alteori, ni se dezvăluie secvenţe doar, fragmente de existenţă concentrate. Şi într-un caz şi în celălalt, regulile discreţiei şi respectării intimităţii rămân incompatibile cu cele ale „muncii” de securitate, aşa cum nepotrivită sau chiar dăunătoare este pudoarea exagerată în faţa medicului. Dezvăluirile spontane, nefiltrate, amănuntele care nu scapă şi nici nu ruşinează ochiul paternal al partidului colorează grotesc fresca unei societăţi aflate în „carantină”, supusă unui experiment radical, ale cărei reacţii sunt atent, dar mascat investigate. Experimentul intermediază, la fel ca în celelalte ţări comuniste, atingerea scopului anunţat la începuturi: crearea „omului nou” şi a singurului mediu ambiant prielnic acestuia – societatea socialistă. Pentru cele mai multe dintre victimele sale, dosarul a reprezentat multă vreme arma cea mai de temut a regimului, asociată unei instanţe invizibile, neobosită în a consemna zi de zi orice detaliu aparţinând vieţii private sau manifestărilor publice.

Pe măsură ce notorietatea sinistră a Securităţii se întipărea în conştiinţe, simpla invocare a existenţei dosarului ajungea să echivaleze cu intrarea în penumbră, cu izolarea individului prin plasarea sa în cercul persoanelor „suspecte”, aducătoare de necazuri, cu care nu era înţelept să te afli în contact. Această impresie de atotputernicie a instituţiei, a cărei reputaţie precede intervenţia propriu-zisă şi viciază existenţa individului înainte de a-l încleşta cu adevărat, ne ajută să înţelegem şi modul ei real de operare. Practic, nu se putea lucra eficient în lipsa unei avangarde care să plaseze instituţia în orice moment cu un pas înaintea persoanei vizate, conform principiului că este mai uşor să previi decât să rezolvi o situaţie. De aceea, supravegherea trebuia să fie continuă, riguroasă, eficientizată prin anularea oricărei posibilităţi de luare prin surprindere a autorităţii.

Imaginea poate fi uşor asociată panopticului lui Jeremy Bentham, prezentat în lucrarea lui Michel Foucault despre naşterea închisorii. Bentham a imaginat o clădire în care deţinuţii trăiau în celule dispuse în cerc. Pereţii acestora erau transparenţi şi permiteau „Fratelui mai Mare”, care trăia în mijloc, să observe fiecare deţinut fără să poată fi văzut. Este un sistem de supraveghere perfect articulat, în care simplitatea arhitecturală nu este depăşită decât de eficienţă. Plasând Securitatea în locul „Fratelui mai Mare” şi echivalând fiecare dosar cu o celulă a panopticului obţinem o ecuaţie plauzibilă, uşor de receptat: sute de mii de dosare egal cu sute de mii de închisori personale, cu sute de mii de ziduri ridicate între individ şi semenii săi.

Altfel spus, dosarul are semnificaţia unei închisori înaintea detenţiei ori încorporează o detenţie virtuală, materializabilă sau nu, în funcţie de confirmarea suspiciunilor (adeseori, se va dovedi suficientă numai afirmarea lor). Se înţelege astfel şi de ce nu se făcea de la bun început o selecţie a informaţiilor – cel puţin într-o primă perioadă – relevante pentru munca lucrătorului de Securitate. Cât timp nu aflarea adevărului era preocuparea autorităţilor comuniste, orice informaţie avea potenţial, putea fi valorificată prin interpretare, adăugire, scoatere din context sau mistificare. Dosarul asigura cadrul în care se puteau îndeplini, în secret, toate acestea. O dată ce starea de anormalitate va fi instaurată, societatea va accepta expresia „a avea ceva la dosar” ca pe o explicaţie lapidară, dar plauzibilă a pedepsirii individului. Pentru întocmirea lui oamenii erau interogaţi în beciurile închisorilor comuniste, pentru el erau trădaţi de prieteni, de rude sau colegi. Din pricina lui nu se realizau profesional, nu plecau în străinătate şi erau constrânşi să trăiască izolaţi. Acel „ceva” atât de limitativ în aparenţă, dar ascunzând posibilităţi nebănuite de cuprindere în realitate, nu era neapărat o „greşeală” personală: putea fi o rudă închisă pe motive politice sau una fugită în străinătate. A face parte dintr-o familie cu un trecut „duşmănos”, de exemplu, era o vină suficientă pentru ca dosarul să o înregistreze sub o formă sau alta, de regulă cât mai aproape de încadrarea într-un articol din Codul Penal. Pentru neiniţiaţi – prin asta înţelegându-se persoanele aflate în afara mecanismului de reprimare propriu-zis – acel „ceva” exprima eufemistic o vină misterioasă, pe care nu aveau nevoie şi nici nu era bine să o cunoască în detaliu. Surprinzător este faptul că, adeseori, nici victima nu bănuia dimensiunile „vinovăţiei” sale, chiar dacă se ajungea la un proces sau o anchetă. Păstrând aparenţa unei finalităţi imprevizibile, Securitatea îşi rezerva în fapt dreptul de a dispune după bunul plac de informaţiile şi, în final, de viaţa individului. Sentinţa finală trebuia să asigure nu doar pedepsirea persoanei şi descurajarea comiterii unor noi „crime” împotriva regimului, ci şi corijarea sa severă, modificarea esenţei sale. Privit din perspectiva acestui ambiţios proiect, dosarul apare ca instrument de control al societăţii, dar şi de transformare a sa prin „înnoire”. Cu riscul de a le atribui subtilităţi ce nu îi caracterizau în mod obişnuit, sesizăm totuşi o anumită duplicitate sugestivă a limbajului specific folosit de angajaţii Securităţii. Despre persoanele care făceau obiectul acţiunilor operative se spunea că erau „lucrate” – termenul desemnând o acţiune în desfăşurare operativă -, dar ducând cu gândul şi la o acţiune de „modelare”. Cel puţin aşa rezultă dacă privim dincolo de aspectul tehnic al termenului şi îl supunem unei scheme de definire care să ţină seama de apartenenţa sa la limbajul generic al sistemului. Cei care vin să-şi citească dosarul constată că relaţia dintre experienţa trăită şi cea consemnată de documente rămâne, în esenţă, fragilă. Ei se aşteptă să găsească în paginile lui o explicaţie a persecuţiilor îndurate, a clipelor de teroare pe care au fost nevoiţi să le trăiască. Pentru aceşti oameni, parcurgerea dosarului prilejuieşte o reevaluare a percepţiilor pe care le aveau asupra trecutului. Nu există acte care să amintească metodele brutale folosite în timpul detenţiei sau în desfăşurarea interogatoriilor, nu există dovezi ale clipelor de teroare îndurate, lucru previzibil de altfel. Pentru etape cunoscute astăzi, ca fiind cele mai dure în privinţa regimului din închisori, procesele verbale de interogatoriu consemnează întrebări şi răspunsuri stereotipe, mascând dramele petrecute în interiorul penitenciarelor. O bună parte dintre ei sunt surprinşi însă că nu găsesc informaţii de nici un fel despre perioade lungi când s-au aflat în atenţia Securităţii sau au fost întemniţaţi în închisorile comuniste. Confruntarea cu un astfel de document, care simplifică deliberat 190 experienţa individului produce, de cele mai multe ori, un sentiment de frustrare. Sunt lesne de înţeles raţiunile pentru care aceste aspecte nu au fost consemnate în dosar, dar efectul acestui fapt asupra celui care ştie că ele s-au întâmplat cu adevărat nu este neglijabil. Reamintinduşi ce a trăit atunci, el rămâne în continuare singurul depozitar al evenimentelor. În aceeaşi categorie se înscriu şi foştii „prizonieri de conştiinţă”. Folosirea metodelor psihiatrice de către regimul comunist ca armă îndreptată asupra celor care se opuneau „noii ordini sociale”, deşi certificată de rapoarte ale unor organisme internaţionale şi de mărturiile unor victime directe, rămâne încă un subiect controversat. Amploarea acestui fenomen a fost negată în multiple rînduri, de aceea menţionarea câtorva dintre aceste mărturii este justificată.

Într-un discurs publicat de Scânteia din 2 octombrie 1968, Nicolae Ceauşescu, făcând obişnuitele aprecieri la adresa realizărilor regimului, spunea: „doar nebunii nu văd binefacerile socialismului”. Mesajul său a fost înţeles şi cazurile de „nebuni” nereceptivi la „binefacerile” regimului au început să se înmulţească. Cadrul era asigurat de codurile de legi comuniste care au permis internarea ca „bolnavi psihici” a celor care se opuneau regimului. Decretele 12/1965 şi 113/1980 (o variantă mai puţin ostentativă a primului) au trimis în spitale special amenajate şi păzite cu stricteţe de Securitate numeroase persoane aflate în afara ariei de „normalitate” trasate de Partid. Teodor Negulescu, lăcătuş mecanic la „Textila”- Buzău, a făcut o serie de sesizări la organele de partid prin care demasca neglijenţa, abuzurile, actele de umilire şi şantaj la care era supusă populaţia României. Ca urmare a acestui fapt a fost dat afară, anchetat de Securitate şi internat la Spitalul de neuro-psihiatrie Săpoca . Condiţiile în care erau ţinuţi aceşti oameni arată intenţia regimului de a-i face să dispară din societatea ale cărei valori nu le împărtăşeau. Iată cum descrie una dintre victimele internărilor forţate (Cazul Negulescu. Un nebun pentru liniştea ţării, în Tinerama, 9-15 septembrie 1994, p. 11.) un aşezământ destinat internării disidenţilor. Este vorba despre Secţia Cula a Spitalului de Psihiatrie nr. 9, aflată la 15 kilometri de Bucureşti în satul Popeşti-Leordeni. „În cele patru barăci unde erau cazaţi separat bărbaţi şi femei, ne-au înghesuit şi pe noi, cei aduşi 191 intempestiv, încât dormeam câte doi într-un pat. Mâncare puţină, iar condiţiile de igienă nu prea se respectau. Păduchii circulau în voie…” . Unele dintre spitalele în care erau săvârşite abuzuri au căpătat o faimă tristă: „Dr. Marinescu”, „Poiana-Mare” sau „Dr. Petru Groza”. La secţia de psihiatrie a Spitalului Jilava se aflau tot timpul încarcerate vreo sută de persoane: laolaltă cu deţinuţii politici erau ţinuţi şi cei de drept comun cu boli mintale grave. Amestecarea categoriilor de deţinuţi nu era o practică nouă în sistemul penitenciar şi ţinea de aplicarea metodelor de înfrângere a rezistenţei. Deţinuţii politici erau consideraţi „bandiţi”, fiind condamnaţi penal şi, prin urmare, asimilaţi infractorilor. Efectele asupra celor supuşi acestui regim de umilinţe erau cu atât mai mari cu cât stigmatul îi urmărea şi în lumea din afara închisorii, putîndu-se extinde şi asupra celorlalţi membri ai familiilor lor. În cazul celor supuşi abuzurilor psihiatrice, categorisirea lor drept „nebuni” urma aceeaşi schemă. Fiind „bolnavi”, nu mai puteau face parte din societate, internarea lor devenind o problemă de sănătate publică, o practică folosită peste tot în lume. Prin mascarea adevăratelor cauze ale internării, regimul apărea ca protector al corpului social. Ghidându-se după aceleaşi principii duplicitare, pe care le-a transformat în legi şi norme morale, Partidul era foarte atent la imaginea pe care o avea atât în rândul propriilor cetăţeni cât şi în afară. Poate cel mai nociv dintre abuzuri a fost generat de procesul de „curăţire” aplicat de Securitate oraşelor cu ocazia unor evenimente politice importante: congrese internaţionale, vizitele unor delegaţii străine, dar şi a sărbătorilor „populare” 1 Mai sau 23 August. Toţi cei care se dovediseră incomozi sau inadaptabili la condiţiile regimului şi în special cei care reprezentau un potenţial pericol pentru desfăşurarea festivităţilor, erau urcaţi în dube şi trimişi spre internare în spitale psihiatrice. Alături de disidenţi erau aduşi alcoolici, prostituate, întrun cuvânt toţi cei care aminteau de o realitate incompatibilă cu „evoluţiile” societăţii socialiste. Unei instituţii psihiatrice îi erau necesare aproximativ cinci zile pentru a stabili diagnosticul şi a aprecia dacă pacientul avea sau nu nevoie de internare, lucru imposibil de făcut în spitalele supra- aglomerate cu sute de persoane aduse o dată. După consumarea evenimentului, toţi, sau aproape toţi erau eliberaţi, unii dintre ei fără nici o formalitate şi fără să fi fost nici măcar examinaţi de personalul medical. În 1981, cu ocazia Universiadei, pe baza dispoziţiilor Direcţiei Sanitare, au fost internate abuziv circa 600 de persoane din Bucureşti . Cei care locuiau în apropierea Spitalului Cula, deveniţi martori ai acestor evenimente, îşi mai aduc aminte şi astăzi de coloana de dube ale Miliţiei care sosea în comună în preajma lui 1 Mai sau 23 August, de gardurile de sârmă ghimpată care înconjurau pe mai multe rânduri clădirile, de miliţienii îmbrăcaţi în halate albe care păzeau incinta. Metodele folosite pentru a-i ridica pe indezirabili au fost povestite de o victimă a lor. Întâmplarea se plasează cronologic înaintea vizitei la Bucureşti a lui Mihail Gorbaciov în mai 1987: „La mine au venit întâi pe 22 (22 mai 1987 – n.n.) pe la nouă seara, doi, de la Miliţie, de la Secţia 3, dintre care unul era sectoristul, care se numea Cara (…) şi mi-au zis ceva de genul ăsta: – Domnule, te rog să vii cu noi pentru că avem o reclamaţie anonimă şi vrem să o rezolvăm! -Nu domnule! Pe mine nu mă interesează anonimele! Eu tot ce reclam scriu acolo şi semnez. Dacă dumneavoastră aveţi anonime, rupeţi-le! – Nu, că noi dăm atenţie şi anonimelor!… – Domnule! Nu merg cu dumneavoastră! … Au plecat şi au venit a doua zi când mă întorceam de la Biblioteca Academiei (…) Mi-am dat seama despre ce-i vorba, că vin ăia să mă umfle şi, până să ajung la uşă, dăduse drumul mama şi cei şapte miliţieni conduşi de căpitanul Stanciu au intrat alergând în casă şi au început să ţipe la mine, să mă duc cu ei la comandantul Secţiei pentru că mă certasem cu colegii. Şi aşa am fost adus aici (la Cula – n.n.) cu duba”. În cazul său, dosarul nu oferă nici măcar varianta oficială a faptelor. Lipsesc referirile la perioada prezentată, toate documentele indicând anul 1982 ca dată finală a acţiunii de urmărire6 . După această perioadă orice legătură a Securităţii cu persecuţiile la care a fost supus nu mai poate fi dovedită. 4 Fragment din raportul Delegaţiei Consultative la Bucureşti din partea Asociaţiei Internaţionale Geneva Initiative on Psychiatry în Cotidianul, 1 iulie 1992. (Mărturie orală a lui Octavian Fulea, .C.N.S.A.S., dosar nr. 215056 – I 61.) Pentru alţi foşti urmăriţi experienţa întru câtva kafkiană a anilor trecuţi îşi găseşte acum o rezolvare trunchiată: află care erau motivele exacte pentru care au fost supuşi presiunilor zilnice şi au trăit cu teama permanentă a arestării, dar relativa „uşurare” este grefată de futilitatea şi absurditatea acestor motive. Fiindcă aveau o rudă în străinătate, cu care întreţineau corespondenţă, erau bănuiţi de spionaj, dacă îşi manifestau nemulţumirea faţă de mijloacele tehnice pe care le foloseau erau pasibili de „sabotaj economic”, iar dacă se abonau la o publicaţie străină deveneau „suspecţi de evaziune”. Dincolo de ele, însă, se întrevede preocuparea de a găsi individului o vină oarecare, fie şi inventată. În ultimii ani ai regimului practic cetăţenii erau împinşi să săvârşească mici „infracţiuni” pentru a supravieţui. Ţigările şi mâncarea se procurau de pe „piaţa neagră”, subterfugiu folosit de toată lumea, inclusiv de membrii cu funcţii mari în aparatul partidului şi ofiţerii de Securitate. Această practică generală putea deveni oricând condamnabilă penal, dacă respectivul intra în sfera de interes a organelor de securitate. Regimul a pedepsit în aceeaşi măsură actul în sine cât şi intenţia bănuită de a-l săvârşi. Securitatea demasca această intenţie şi identifica persoana care se făcea vinovată de ea. Rolul ei era ca, prin întocmirea dosarului, să corecteze, dacă se mai putea, conduita respectivului astfel încât, la sfârşitul procesului ofiţerul să poată nota în „Raportul cu propunerea de închidere a dosarului” rezultatul muncii. În fond, aşa cum li se spunea în repetate rânduri, ofiţerii de securitate erau „activişti de partid într-un sector special”. Victoria sistemului era consemnată în limbajul de specialitate: „nu a mai fost semnalat cu manifestări ostile regimului”. Superiorul aviza propunerea ofiţerului şi, oficial, acţiunea de urmărire era închisă. Dosarul era clasat, dar informaţia conţinută îşi păstra mereu actualitatea. Din acest punct de vedere, arhiva Securităţii nu era niciodată pasivă. În unele cazuri, nu puţine, nu există menţiunea închiderii dosarului. Despre natura măsurilor luate în continuare asupra celui urmărit nu se pomeneşte nimic, nu este clar nici dacă acestea au existat. În aproape fiecare dosar se găseşte, în afara persoanei direct implicate, o listă cuprinzând nume ale rudelor, prietenilor, vecinilor, colegilor de serviciu, un inventar al existenţei sociale a respectivului. Despre aceste persoane, documentele dosarului nu vorbesc decât în măsura în care ele prezentau „interes operativ” sau dacă au avut de a face într-un fel sau altul cu organele Securităţii. Scopul profesional al listei este de a constata eventualele posibilităţi de a recruta persoanele cele mai apropiate de „obiectiv” sau, după caz, de a constata dacă poate fi vorba de „un anturaj ostil”. Chiar dacă nu erau implicate direct în acţiunile circumscrise urmăririi, aceste persoane nu erau neapărat exceptate de la contactul cu Securitatea. Respectând coordonatele pe care fuseseră plasaţi de răspândirea mitului omniprezenţei, ofiţerii de securitate puteau acţiona asupra lor folosind canale mai mult sau mai puţin oficiale. Colegii de serviciu sunt chemaţi la biroul de personal sau la sediul Securităţii şi obligaţi să dea declaraţii despre persoana respectivă, vecinilor li se cer declaraţii despre comportamentul şi obiceiurile sale, rudele şi prietenii sunt la rândul lor abordaţi. Nu era vorba numai de a strânge cât mai multe informaţii despre cel urmărit, de multe ori ofiţerul dându-şi seama că respectivii nu puteau fi folosiţi direct. Se urmărea şi crearea unei „carantine” asupra acestuia prin ruperea legăturilor fireşti cu mediul său. Abordaţi într-o manieră directă, dar păstrându-se un aer de conspirativitate, unii dintre ei îşi dădeau seama de pericolul pe care îl reprezenta continuarea legăturilor cu persoana în cauză. Rezultatele erau deseori cele scontate: contactele se răreau treptat, iar eventualele discuţii se limitau la aspecte cât mai inocente cu putinţă. Dacă existau, totuşi, persoane dispuse să rişte şi care continuau să îl viziteze pe urmărit, ele se expuneau măsurilor de urmărire speciale (filaj, interceptarea corespondenţei sau a convorbirilor telefonice). Convinşi că erau în permanenţă ascultaţi – dosarele cuprinzând mijloacele operative arată că această convingere era justificată – erau obligaţi să joace zilnic întro piesă de teatru absurdă. Procesul are aceleaşi coordonate cu cele descrise de memoriile deţinuţilor politici. Teroarea comunistă în România era organizată de o asemenea manieră încât să stabilească o continuitate între viaţa în închisoare şi cea în libertate. Diferenţa notabilă ţine de circumstanţele experimentului. Cei întemniţaţi puteau să distingă material între „ei” şi „ceilalţi”, conflictul fiind clar. Sistemul era încarnat de persoana gardianului sau de ofiţerul politic. Prin faptul că erau vizibili, aceştia reprezentau un duşman palpabil şi, prin urmare, mai uşor de contracarat. În afara închisorii însă, în societate, raporturile nu erau atât de clare. Exista o victimă, dar cei care o victimizau nu puteau fi identificaţi, ci doar bănuiţi. De asemenea, cel urmărit nu putea conta pe solidaritatea unui grup. În temniţele comuniste, izolarea deţinutului, scoaterea din rândul tovarăşilor săi era considerată cea mai grea pedeapsă. O ştiau şi deţinuţii, o ştia şi administraţia închisorii. Solidaritatea între cei care se aflau de aceeaşi parte a baricadei a constituit pentru mulţi salvarea din ghearele sistemului.

Cel urmărit în libertate nu beneficia, cu rare excepţii, de nici unul dintre aceste mijloace de a se proteja. Era hăituit de un duşman invizibil care dispunea de resurse imense şi care era prezent peste tot. Nu putea să prevadă următoarea mişcare, nu ştia dacă nu cumva îşi imaginează singur toate aceste lucruri. Autocenzura devenea un reflex natural, iar disimularea, corolarul ei în domeniul comunicării. Din acest moment individul devine o victimă a mecanismului represiv, căruia nu i se mai poate sustrage, fiind afectate în mare măsură atât raporturile sale cu societatea, cât şi cele cu propria familie. Politologul american Zbigniew Brzezinski, făcând un bilanţ al suferinţelor umane cauzate de comunism, plasa alături de victimele sistemului şi familiile acestora supuse deportărilor, diverselor persecuţii şi discriminări profesionale. Numeroşi urmaşi ai deţinuţilor politici din primii ani ai regimului au relatat umilinţele pe care le-au îndurat pentru că părinţii lor erau consideraţi „criminali” sau „bandiţi”. Fiica unui deportat în Bărăgan a povestit calvarul prin care a trecut de-a lungul întregii sale vieţi din pricină că tatăl său fusese un opozant al regimului. A fost privită cu ură şi suspiciune de către cei din jur, i s-a interzis să urmeze cursurile unei facultăţi şi a reuşit cu greu să obţină o slujbă de asistentă la un spital din Bucureşti. Povestea ei nu se regăseşte în nici un dosar şi asemenea ei sunt sute de cazuri de oameni care au suferit, în diferite moduri, abuzuri, umilinţe şi teroare. Împreună formează categoria compactă a victimelor neînregistrate ale regimului. Dacă sub raportul experienţelor individuale dosarele Securităţii nu oferă întotdeauna răspunsurile aşteptate, în ceea ce priveşte istoria recentă valoarea lor nu poate fi ignorată. Dificultatea rezidă nu numai în cantitatea de informaţie conţinută, ci şi în stabilirea unor norme critice de prelucrare a ei.

Analiza dosarului oferă informaţii importante care privesc istoria din spatele regimului, dar ceea ce poate este mai important, relatează şi evenimente necunoscute care abia de acum încolo vor face obiectul dezbaterilor istoricilor contemporani. În esenţă, citirea lui însemnă recuperarea unei părţi din istoria ultimilor cincizeci de ani. Din acest punct de vedere el oferă o „cheie” prin care mecanismele sistemului comunist pot fi înţelese, studiate, discutate. În momentul în care dosarele au fost întocmite nimeni nu s-a gândit că funcţia lor va fi alta decât cea căreia îi erau destinate. Nimeni nu putea şti că la ele vor avea acces cercetători care să judece sistemul, cu atât mai puţin era de închipuit că victimele lor vor veni să le citească. Concepute cu indicaţia „Strict Secret”, acestea circulau într-o lume inaccesibilă, aflată doar la dispoziţia iniţiaţilor şi a celor puţini care conduceau, alcătuind o reţea prin care erau controlate evenimente, idei şi oameni. În fond, dosarul consemnează istoria luptei individului cu sistemul, o luptă dusă cu mijloace diferite şi cu rezultate schimbătoare. El este şi indicativul principal al singurului criteriu după care era judecată activitatea instituţiei care l-a creat: eficienţa. Dacă pe de o parte arată că scopul propus, acela de a exercita un control total nu a fost atins, este la fel de adevărat că „realizările” sale au fost suficiente pentru a menţine timp îndelungat un regim devenit odios pentru majoritatea cetăţenilor. Parte integrantă a efortului Partidului de a-şi realiza programul politic, dosarul reflectă şi punctul de vedere al acestuia. Dacă aspectele legate de atitudinea individului faţă de regim, de raporturile în care se află cu acesta sunt tratate cu cea mai mare atenţie şi cât mai aproape de adevăr, nu acelaşi lucru se poate spune despre acele părţi ale dosarului care privesc viaţa privată a individului. Slujind un sistem pentru care mistificarea devenise o practică, ofiţerul de securitate nu ezită să mistifice, la rândul său, realitatea. Aceasta nu neapărat în mod conştient sau intenţionat.

Mistificarea poate decurge şi din mijloacele folosite pentru completarea dosarului. Majoritatea materialelor furnizate despre urmărit sunt obţinute de la persoane care au motive mai mult sau mai puţin întemeiate să nu-l agreeze. În spatele notelor informative se poate ghici invidia unui coleg, ostilitatea unui vecin sau conflictele personale cu un prieten. Ofiţerul încurajează acest gen de delaţiune pentru a ajunge la informaţia „de interes operativ”, iar rezultatul este de multe ori un adevărat inventar al slăbiciunilor de caracter ale individului. Cantitatea informaţiilor cu caracter personal din fiecare dosar este semnificativă, informatorii care le furnizează fiind cei mai apreciaţi. Minciuna şi calomnia nu deranjau, pentru că însuşi regimul le promova. Aceasta este una dintre „capcanele” pe care dosarul le poate întinde, mai ales atunci când în centrul atenţiei se află persoane publice sau personalităţi ale trecutului. În aceste cazuri valoarea documentară a dosarului trebuie pusă mereu în raport cu provenienţa sa. Nu trebuie uitat faptul că el este creaţia unei poliţii politice şi a unui regim care au amestecat minciuna cu adevărul şi realitatea cu iluzia.

Valorile individuale nu contau prea mult, slăbiciunile fiind o garanţie a înregimentării în sensul dorit de sistem. De aceea, erau cultivate abil prin intermediul regulilor nescrise de promovare pe scara socială, încurajate la cei care le aveau deja şi inventate celor care se încăpăţânau să nu urmeze calea compromisului.

Dincolo de problemele pe care le ridică, dosarul rămâne cel mai important martor al trecutului comunist. Este important şi prin ceea ce conţine şi prin ceea ce se poate citi printre rândurile sale. Trecând de faza incipientă, marcată de scopul principal al deschiderii arhivei Securităţii, acela de a asigura accesul cetăţeanului la propriul dosar, s-ar putea spune că dosarul este prea personal pentru a putea fi citit în public, dar valoarea lui documentară este deseori prea mare pentru a fi destinat exclusiv spaţiului privat. (Gabriela Muntean).

(sursa: Mădălin HODOR, CNSAS, Studii 1, Bucuresti 2001)

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here