Începutul ultimei săptămâni de festival aduce deja o umbră de tristețe

Începi să-ți ordonezi ce ai văzut pentru că din aceste amintiri vei trăi până la ediția următoare. Destul de trist, trăiești din doi în doi ani. Deși, dacă cumva s-ar putea schimba, în realitate, cei doi ani să fie cotați biologic ca unul singur, uau! Măcar pentru melomani. Da, s-ar bătea lumea la intrările sălilor de spectacol.

Festival George EnescuFoto: Arhiva personala

În sâmbăta săptămânii a treia, n-am mai ajuns la recitalul live al mezzosopranei Kate Lindsey, program aici

și pentru prima dată m-am bucurat de transmisia live de pe site. Nu știu cum funcționează pentru concerte, dar pentru recital a fost foarte bine. Ca sunet. Kate Lindsey a intrat pe lista mea de preferințe prin 2009, sau cam așa ceva, când, mergând la Met să îl văd pe unul dintre favoriții mei de atunci, tenorul Joseph Calleja, în „Les Contes d’Hoffmann” de Jacques Offenbach, ea era Nicklausse. Vă spun sincer, de neuitat. ”M-a lovit” direct în plex. Le are pe toate. Recitalul din festival a fost pe cât de frumos, pe atât de neconvențional. Ar fi putut să meargă pe baroc, repertoriul său de forță, familiar melomanilor. Dar, nu. Făcându-ne și nouă un mare bine, a venit cu ceva inedit. Weill, Zemlinski (remember Piticul?), Korngold, Alma Mahler compozitori forțați să emigreze în SUA și unde și-au și continuat activitatea. Sînt compoziții care, altfel, nu vor putea fi ascultate, prea curând, așa că, vă propun să faceți o petiție către TVR să re-difuzeze înregistrarea.

Duminică, ORCHESTRA ȘI CORUL FILARMONICII GEORGE ENESCU, ARNAUD ARBET dirijor, program aici

au prezentat pe scena Ateneului opera „Le Grand Macabre” de György Ligeti. Denumită în literatura de specialitate anti-operă, nu am că căutat definiția. Eu aș defini-o ca fiind din stilul brechtian și tot ce îl caracterizează. Oricum, nu clasificarea are importanță. Este singura operă a lui Ligeti și, ca de obicei, nu înșir subiectul, el poate fi citit chiar de pe site-ul festivalului, ceea ce trebuie spus, este că, interpretarea necesită mulți soliști, o prestație actoricească de excepție, cu atât mai mult cu cât este în concert, un cor bun și foarte bine pregătit. Textul, intriga și muzica au aceeași doză de sarcasm și neobișnuit. Pasaje în care parodiază lucrări celebre, arii de coloratură, mergând până la sunete experimentale, cacofonice (eructație, flatulență), sonerii, ciudățenii, urlete, le avem pe toate. Pentru toate acestea, o interpretare neconectată la tensiunea maximă, cu mult talent teatral, acompaniament și din sală, și de pe scenă, spectacolul ar fi rămas fără nici un ecou. Și ceea ce cam nimeni nu prevăzuse, ținând cont de faptul că vorbim de o operă cât se poate de modernă (ultima revizuire în 1996), s-a întâmplat. Un spectacol captivant și evoluții vocale solide. Dirijorul, Arnaud Arbet, a condus genial tot ansamblul. Invitații, unii dintre ei familiarizați din alte cu rolurile și opera, au fost și reperele folosite de cor și orchestră pentru a escalada acest perete plin de obstacole. Aplauzele prelungite de final au fost binemeritate.

În aceeași seară, program aici , ORCHESTRA NAȚIONALĂ RADIO și dirijorul și compozitorul TAN DUN

S-a prezentat în premieră națională Simfonia Nu Shu-Cântecele secrete. Chiar dacă ați zice never heard, v-aș contrazice și aș și câștiga un eventual pariu. Filmul „Tigru și Dragon” a lui Ang Lee vă e foarte cunoscut. Tun Dun a compus coloana sonoră, pe care să nu-mi ziceți că n-ați remarcat-o și pentru care a câștigat și un Oscar. De asemenea, fanii serialelor sud-coreene și chinezești s-ar fi bucurat foarte mult să asculte simfonia. Compusă chiar ca simfonie multimedia, există intrări ale vocilor din coloana sonoră, produsul final este un amestec exotic de Dvořák, „lumea nouă”, Korngold și cântece vechi chinezești, cărora li se adaugă, nu numai imaginea, dar și sunetul apei. Apa Vie. Perpetuarea vieții. Conceptul video este semnat Yichuan Li, în timp ce, renderingul pentru Sala Palatului a fost realizat de Carmen Lidia Vidu. Cred că, spre deosebire de alte săli unde a fost cântată simfonia, aici efectul a fost cel mai puternic. Lucrarea are ca pilon central instrumental sunetul celest al harpei și care, pentru acest concert, l-a avut solist de maestrul XAVIER DE MAISTRE. Îndrăgostiții muzicii de harpă îl pot asculta și într-un recital la Ateneu.

Luni, program aici, la începutul ultimei săptămâni de festival a venit momentul mult așteptat. Legenda MARTHA ARGERICH.

ORCHESTRA FILARMONICĂ NAȚIONALĂ A UNGARIEI dirijată de maestrul CHARLES DUTOIT. Sala a fost plină ochi. Copii, tineri, adulți, vârstnici. Dovada că geniul muzical convinge toate generațiile. Și, probabil, pe asta trebuie să se bazeze totul. Alexandru Pătrașcu, criticul de operă, atrăgea atenția că, în acest an, pianista și-a anulat mai toate aparițiile scenice. Are o vârstă, 82 de ani. Dar NU și pe aceasta. Publicul românesc poate fi mândru de această dovadă de respect absolut. Să prețuiască că sînt contemporani și s-au putut bucura în cadrul festivalului de prezența sa. Interpretarea Concertului nr. 3 în do major pentru pian și orchestră op. 26 de Serghei Prokofiev și muzica sa misterioasă, labirintică, însuflețitoare nu ține de cuvinte. Ține de stări, de visare, de divinitate. Adevărata stare de grație. Este unul din concertele cu care pianista rezonează cel mai tare. Plonjează, devine fiecare notă. Virtuozitatea, autoritatea, delicatețea cu care abordează lucrarea ar putea părea cuvinte goale pentru că ea s-a născut cu toate acestea. A fost un acel moment peste care uitarea nu se va așterne.

Cu câteva ore înainte, la Ateneu, MANCHESTER CAMERATA, dirijor GÁBOR TAKÁCS-NAGY, a oferit un program fusion, program aici.

Fără încadrare în normă. Prima ”deviație” a fost aranjamentul TEODOREI BRODY & LEE REYNOLDS al Rapsodia română în la major op. 11 nr. 1 de George Enescu. Evident, voce Teodora. Aranjamentul a fost excelent, bine compozițiile lui Enescu pot se pretează la prelucrări de mare valoare. Janci Körössy și tânărul, pe atunci, Johnny Răducanu. Orchestra a avut implicare maximă și bănuiesc că le-a și plăcut foarte mult pentru că au dat expresia perfectă spiritului compoziției. Personal, susțin că Enescu trebuie ”eliberat”. Deja, repetitivitatea lucrărilor sale în festival nu mai satisface pe nimeni. Nici pe cei care le cântă, nici pe cei care le ascultă. Voi mai reveni în epilog pe subiect. Acum, muzicologii, exegeții… ne pot argumenta pentru a ne ține încorsetați în lumea lor, dar părerea mea este că Enescu s-ar fi bucurat și i-ar fi dat încuviințarea Teodorei să-i folosească lucrarea. Dacă nu cumva s-ar fi implicat personal. A făcut-o și Copland cu Emerson, Lake and Palmer. Ascultă ELP aici și aceeași lucrare cu orchestră simfonică aici.

Al doilea moment i-a aparținut lui JESS GILLAM.

Saxofonista a cărei virtuozitate recunoscută și interpretări inedite sînt așteptate oriunde în lume, a prezentat în program lucrarea Where the Bee Dances pentru saxofon sopran și orchestră de cameră de Michael Nyman. Cantabilitate în modernitate, Nyman este deja un compozitor preferat de muzicieni, dar și de public. A fost superb chiar și pentru cei din sală care veniseră pentru mereu tinerii Beethoven și Mozart.

Miercuri a fost una din zilele de încercări. Dacă scena Sălii Palatului pare o imensitate, pentru LE BALCON cu ORCHESTRA OPEREI NAȚIONALE BUCUREȘTI, CORUL OPEREI NAȚIONALE BUCUREȘTI și CORUL ACADEMIC RADIO și dirijorul MAXIME PASCAL s-a dovedit, aproape, neîncăpătoare.

În premieră națională, și mai mult ca sigur, unica dată, a fost prezentată capodopera „Sfântul Francisc din Assisi” de Olivier Messiaen, a doua mare lucrare a compozitorului în acest festival. De data trecută, am spus că orchestrațiile lui Messiaen sînt uluitor de dense și intense. Folosirea, pe lângă partidele clasice și a unei partide de percuție foarte extinsă și complexă, alături mașini de vânt, ondes Martenot (sunet apropiat cu al Theremin-ului) etc copleșește și, în mod sigur, prima audiție live te uluiește, chiar înainte de a mai apuca să procesezi ceva. Având ca subiect viața Sf. Francisc (ordinul Franciscan), Messiaen a compus un pelerinaj muzical. Sf. Francisc vizionarul dezamăgit de imperfecțiunile Creației, de gloria și efemeritatea acesteia, are ca temă centrală descoperirea sensului și scopului vieții. Principala sursă de inspirație pentru atmosfera muzicală este chiar natura. Trilurile păsărilor pe care compozitorul le-a studiat, înregistrat, transcris pe note. O muzică foarte cinematografică care a avut o interpretare pe măsură. În peste patru ore și jumătate, muzica a curs în sonorități cum rar ți-e dat să auzi, executate cristal, sunete noi, variații dramatice și lirice deosebite. Iar pe partea vocală am asistat la un tur de forță din partea Antoin Herrera-López Kessel, baritonul care l-a interpretat pe Sf. Francisc, carismatic, o voce convingătoare, catifelat gravă care îți inspiră încredere, și soprana Elena Tsallagova, interpreta îngerului prin tot ce a făcut, apariție scenică, abordarea partiturii în registre, superbă. Toți interpreții, și corurile reunite au ridicat întreaga construcție la înălțimi extraordinare. Iar dirijorul, Maxime Pascal, a reușit să țină închegat și coerent tot ansamblul. Peste 200 de interpreți.

Mica dezamăgire a venit de pe partea video, probabil, n-ar fi fost dacă nu apărea un nume de firmă, dacă era un nume de băiat de liceu, era altceva.

Concept auster, era de presupus. Doar schițe de păsări în diferite ipostaze și specii, presupuneți de ce din textul de mai sus. Finalul mai aduce elemente noi. S-a vrut un joc cromatic fonturi supratitrare și fundal, nu a ieșit decât pentru Înger și Sfânt, restul le-au pierdut pe drum. Fonturile alese ca scris de mână, sugestiv, dar, uneori, îngreunau citirea și, trecând peste greșeli (puține), dar amendând neadaptarea, chiar nu pot trece peste prezentarea supratitrării pe model de karaoke. Sau poate ar fi trebuit să cântăm și noi. Și nu pentru ridicol, ci pentru faptul că îți scurta timpul de a vedea ce se întâmplă pe scenă. Spuneam, totul foarte interesant de urmărit, chiar în concert fiind. O seară de excepție, îmi pare rău pentru cei care ar fi putut să vină și n-au venit. Doi puști care fuseseră în sală, nu știu cine le-a recomandat, pe drum, i-am auzit „Man, oare o să mai vedem (auzim) așa ceva vreodată?” și ca puștii au început să se testeze care ce-a auzit…„ai auzit aia…. mamă”

Next episode:

Spectacolele de sfârșit de festival și Top 10 Mari orchestre/Operă și un Top 10 Concerte/Recitaluri. Va veni mai târziu ca pentru că trebuie să las să se liniștească emoțiile, să se decanteze imaginile, să mă detașez de favoriți. Dar până atunci mai sînt câteva locuri rămase pe tabloul principal.