(Preluare Inpolitics):
Democraţia
aşa cum o ştim în principalele ţări cu această tradiţie (Marea
Britanie, Franţa, SUA) e imperfectă pentru că nimic din ce este omenesc
nu e perfect, perfecţiunea îi aparţine doar lui Dumnezeu. Mai e şi
celebra zicere a lui Winston Churchill, citată de toată lumea –
„democracy is the worst form of Government, except for all the others”
(„democraţia e cea mai rea formă de guvernare cu excepţia tuturor
celorlalte”) –, pe care avem tendinţa de-a o lua ca pe un adevăr
absolut. E adevărat că Winston Churchill şi Marea Britanie, împreună
(mai ales) cu I.V. Stalin şi URSS, şi cu F.D. Roosevelt şi America, l-au
bătut pe Adolf Hitler şi au pus la pământ Germania nazistă. Dar acest
fapt e totuşi departe de a-l face pe urmaşul ducilor de Marlborough un
fel de adjunct al lui Dumnezeu care produce adevăruri de nedepăşit.
Churchill a spus celebra propoziţie în Camera Comunelor la 11 noiembrie
1947, dar cita atunci un predecesor neidentificat. Să vedem şi contextul
mai larg : „Many forms of Government have been tried, and will be tried
in this world of sin and woe. No one pretends that democracy is perfect
or all-wise. Indeed it has been said that democracy is the worst form
of Governemnt except for all those other forms that have been tried from
time to time…” („Multe forme de guvernare au fost încercate şi vor mai
fi încercate în această lume a păcatului şi a durerii. Nimeni nu
pretinde că democraţia e perfectă sau infailibilă. S-a spus,
într-adevăr, că democraţia e cea mai proastă formă de guvernare cu
excepţia tuturor celorlalte forme care au fost încercate din când în
când…” – din volumul de aforisme Churchill by Himself, PublicAffairs,
2011).
Deci, democraţia e imperfectă, la fel cum este şi oligarhia
sau la fel ca dictatura şi tirania, sau este doar un pic imperfectă,
spre deosebire de celelalte forme de guvernare, care sunt imperfecte la
modul absolut? Un lucru pe care nimeni nu l-a clarificat până astăzi.
Din SUA lui Joe Biden până în Franţa lui Emmanuel Macron şi până în
România lui Klaus Iohannis, democraţia apare din ce în ce mai golită de
conţinut, sprijinită doar pe forme goale (alegeri, vot), care, evident,
nu pot ţine loc de conţinut. O adevărată formă fără fond, ca să ne
amintim de Titu Maiorescu. Democraţia s-a transformat, încet dar sigur,
prin inteligenţa şi perfidia oamenilor, în contrariul ei, în oligarhie.
Pentru că în spatele „aleşilor”, al „votaţilor” sunt presa mainstream,
plătită şi controlată, servicii secrete sau statul profund (la
serviciile secrete trebuie adăugaţi şi înalţii funcţionari inamovibili)
şi, deasupra tuturor, oligarhii, marile averi. Deciziile oligarhilor din
spatele uşilor capitonate anulează, ridiculizează votul popular. Iar
democraţia nu mai este „government of the people, by the people, for the
people” („guvernare a poporului, prin popor, pentru popor”), cea
invocată de Abraham Lincoln în discursul de la Gettysburg din 19
noiembrie 1863. Aleşii sunt doar marionetele marelui capital acumulat
anterior şi legalizat, inatacabil. Şi, bineînţeles, „reprezentanţii”
poporului îşi satisfac, în acelaşi timp, prin trafic de influenţă şi
trădarea votului, interesele lor mărunte, private, ceea ce îndeobşte se
numeşte „corupţie”.
Punerea în discuţie a organizării vieţii
publice, a politicului, a democraţiei vine de peste tot, mai ales după
alegerile din 2020 din SUA şi are de multe ori chiar aspecte tehnice.
„Un alt rezultat (al schimbărilor necesare – n.n.) ar trebui să fie că
se pune capăt eforturilor de a bloca o adevărată reformă a procesului de
vot în Statele Unite. Asta ar trebui să însemne că nu vor mai exista
maşini de vot informatizate de proastă calitate, ca sistemele Dominion
şi Smartmatic pe care lobbiştii le-au vândut în 28 de state, distribuind
adesea şi o mită generoasă […]. Nimic nu va decide dacă numai imbecilii
şi ticăloşii se vor prezenta la posturi înalte în această ţară, dar cel
puţin vor putea fi aleşi în chip echitabil” (James Howard Kunstler –
Don’t look now, kunstler.com, 26.04.2021).
Dar decăderea şi mizeria
democraţiei din vremurile recente e fără sfârşit. Nu e deloc clar, deşi e
uşor de înţeles, cum de aproape toţi politicienii, aproape toţi
reprezentanţii poporului şi, odată cu ei, majoritatea funcţionarilor
publici sunt oameni fără vreo meserie, oameni ai fărădelegii şi oameni
fără Dumnezeu. Ar trebui să fie totuşi uşor de înţeles că oligarhii şi
oamenii lor de mână din SUA, din Franţa şi din România nu-şi pot alege
marionetele politice şi înalţii funcţionari publici decât dintre oamenii
fără convingeri puternice, deprinşi să încalce legea, şantajabili cu
propriile dosare, oameni cu o pregătire precară, care-i face
necompetitivi pe piaţa reală a muncii.
Lipsa de consistenţă şi de
responsabilitate a votului „democratic” care ne dă reprezentanţii
poporului nu se opreşte la cei aleşi. Ar trebui puşi în cauză şi cei ce
aleg sau se prefac că aleg. Şi să nu-i uităm nici pe cei „absenţi”, căci
absenteismul e în creştere în toată lumea. Dacă aleşii nu-şi onorează
programele, promisiunile difuzate în campanie cu mult zgomot, ei nu sunt
sancţionaţi în nici un fel. Ei vor fi sancţionaţi doar „politic”. Ceea
ce, bineînţeles, e o glumă proastă şi atât. E o metodă de a-i scoate pe
escroci pe uşa din dos ca să faci loc altor escroci. Şi de la capăt. Iar
„votanţii”, alegătorii, cetăţenii se împacă foarte uşor cu această
comedie bufă şi trec la alegerile următoare fără mari dureri de cap şi
fără memorie.
Dar sugestiile de „reparare” a democraţiei vin şi ele
de peste tot. „Cred că oamenii politici trebuie să-şi asume întreaga
responsabilitate pentru vorbele, ca şi pentru actele lor, şi că această
responsabilitate trebuie să fie pusă în aplicare prin intermediul
dreptului administrativ şi al celui penal. Politicienii trebuie să-şi
asume responsabilitatea personală şi materială a tuturor promisiunilor
pe care le fac în cursul campaniei, iar nerespectarea acestor promisiuni
ar trebui să fie asimilată unei rupturi de contract şi unei neglijenţe
criminale. […] Găsesc că nu e raţional să sperăm că un electorat
iresponsabil şi incompetent ar putea alege politicieni responsabili şi
competenţi” (Dmitry Orlov – „My political credo”,
cluborlov.blogspot.com, 8.05.2021).
Dar sistemul zis „democratic” e
chiar mai pervers. Votul e secret (cu o întreagă ceremonie a izolării
votantului), iar secretul va fi păstrat, în general, pe întreaga
perioadă a mandatului celui rău ales. De ce nu e public votul, pe faţă,
şi cu asumarea răspunderii publice pentru opţiunea ta? De ce nu e luat
la întrebări, eventual chiar cu răspundere concretă, cel care a votat
prost, interesat (?) un candidat jalnic? Iar ziariştii, sociologii şi
alţi sicofanţi care au lătrat un întreg mandat pentru favoritul lor (ne
amintim de „intelectualii lui Băsescu” – zişi şi „fripturiştii lui
Băsescu” – din Evenimentul zilei, Cotidianul sau Revista 22 din epocă),
deversând minciuni şi sofisme, agresiuni la oponenţi etc., ei nu au nici
o responsabilitate? O pot lua de la capăt cu următorul „ales”, Klaus
Iohannis, de exemplu?
Democraţia, aşa cum s-a practicat ea de la cel
de-al doilea război mondial încoace în Europa Occidentală, sub
influenţă americană, a fost mai degrabă o narcoză şi semăna foarte bine
cu religia, chiar cu dogmatica. De cealaltă parte a cortinei de fier era
„democraţia populară”, puterea partidului unic. SUA şi-au construit
vastul imperiu şi l-au extins după 1989 şi în Europa de Est, exportând
în primul rând „democraţia”, un produs de-a dreptul mistic. Până la
recentele alegeri din 2020 din SUA, Donald Trump-Joe Biden, cu maşinile
lor „zburătoare” (Dominion, Scytle, Smartmatic, Hammer, Scorecard…),
conceptul de democraţie avea o forţă religioasă. Nu puteai să-ţi exprimi
vreo îndoială pentru că automat erai scos din orice joc, taxat de
„comunist”, de „securist”, de „iubitor de dictatură”. S-a descoperit
abia în 2020 că maşinile de vot au fost folosite şi în alte alegeri, din
alte ţări. A fost citată şi România (pe harta Scytle), iar recent este
pusă în discuţie alegerea lui Macron din 2017 în Franţa.
Invenţia
„maşinilor de vot”, a „soft-urilor” a fost legată de 11 septembrie 2001,
atacul asupra turnurilor gemene, când s-a încheiat secolul XX şi ar fi
început sfârşitul democraţiei în Occident. Dar să nu uităm că alte
metode de fraudare a votului, de intoxicare primitivă a electoratului
(cu sondaje, cu talk-show-uri, cu interviuri, cu bani…), mai ales a
celui prea puţin sau deloc pregătit, se folosesc din negura timpurilor
şi a iluziei democratice. Cum a fost ales de mai multe ori Ion Iliescu
după 1989 în România? Dar o investigaţie serioasă ar da rezultate
surprinzătoare şi la casele mai mari ale democraţiilor occidentale.
Democraţia nu poate fi perfectă pentru că e făcută de oameni, dar dacă
minunata democraţie nu mai există de-o bună bucată de vreme chiar deloc?
Sau, mai rău, a devenit chiar contrariul a ceea ce pretinde că este,
adică oligarhie? Sparta pretinde că este Atena, iar Atena a devenit, pe
nesimţite, Sparta oligarhică. Sau, ca să venim la zilele noastre, SUA
imită China din greu, cu partidul său unic. Partidul Democrat al lui Joe
Biden, Hillary Clinton, Nancy Pelosi, Kamala Harris e incapabil să mai
accepte existenţa a două partide şi vizează la vedere scoaterea în afara
legii a Partidului Republican.
Va mai crede cineva în viitor în
democraţie aşa cum s-a crezut în ultimii 70 de ani? Dacă despre un poet
se spune că e un om care a uitat toate meseriile, vedem că politicienii
democraţi de astăzi, calificaţi adeseori ca „profesionişti”, sunt, în
general, oameni care nu au avut nici o meserie. Ce va fi pus în locul
democraţiei care s-a golit de sens, de conţinut? Următorii 50 de ani vor
da, inevitabil, mai multe răspunsuri : democraţie participativă (ca în
Elveţia), tehnocraţie (Uniunea Europeană), autocraţie (ca în Rusia),
dictaturi sau tiranii, militare sau civile?
Discuţia despre
democraţie nu se poate încheia în câteva pagini. Ar trebui văzut cum
imperiile britanic, francez şi american, care au practicat o reală
democraţie în metropolă, au pretins-o propagandistic şi în coloniile
lor, impunându-şi, de fapt, satrapii, arendaşii locali. Să fie
democraţia un lux pe care nu şi-l pot permite decât imperiile? Şi,
fireşte, numai la centru? Dar există şi misterul Indiei, cea mai mare
democraţie din ultimii 70 de ani, născută abia după ce indienii i-au
izgonit pe imperialii britanici. Pretenţiile tragicomice ale SUA de a
face democraţie cu armata, cu războiul, ca în Irak sau Afganistan, de
pildă, au fost deja analizate pe larg. Există azi democraţie în România?
Mare om cel care reuşeşte să dea răspunsul corect şi să-l şi
argumenteze! (Petru Romoşan)
