Sunt întrebat adesea dacă este justificată și fezabilă ideea retragerii României din alianța cu SUA și, în caz afirmativ, ce ar putea pune România în loc. Asemenea întrebări sugerează că România nu are alternativă la parteneriatul strategic cu SUA (al cărui inițiator, reamintesc, eu am fost, în calitate de ministru de externe al României în 1997), acesta fiind cumva etern. Cum se poate răspunde?
Există un principiu pe care îl repet și care este valabil atât pentru noi, cât și pentru toți aliații noștri: alianțele se constituie în funcție de interese, iar nu interesele se stabilesc în funcție de alianțe. (Desigur, dacă nu ești în măsură să constitui alianțe puternice, îți vei mai modera și ambițiile, dar asta nu schimbă fundamental regula.)
Atunci când interesele strategice ale două sau mai multor state coincid ori sunt convergente, parteneriatul acelor state are caracter strategic. Când acele interese nu mai coincid sau sunt divergente, declarat sau nu, parteneriatul strategic nu mai are nici o rațiune de a exista și moare. Insistența menținerii lui în viață, prin mijloace artificiale, este contraproductivă; ea poate crea mai multe probleme decât lipsa acelui parteneriat.
Cum interesele sau nivelul puterii ce poate fi mobilizată în susținerea lor sunt variabile în timp (uneori chiar satisfacerea unor interese dă naștere altora noi sau generează un context favorabil formării altor alianțe în cadrul cărora vechile interese se redefinesc), și alianțele sunt variabile. A spus-o deja Lordul Palmerston: nimeni nu este menit a fi prietenul sau dușmanul nostru veșnic; veșnice sunt doar interesele noastre. Palmerston se referea la Anglia, desigur. Nici România nu poate face excepție de la acest principiu.
Care era situația internațională în anii în care parteneriatul strategic româno-american s-a impus ca o necesitate pentru ambele țări? Care erau atunci interesele strategice ale României și SUA?
Chiar la începutul ultimului deceniu al secolului XX, întregul sistem de securitate al României, creat în condițiile sistemului mondial bipolar, se prăbușea. Acel sistem avea trei piloni principali: Pactul de la Varșovia (în planul securității militare), CAER (în planul securității economice), ONU și procesul Helsinki (în planul securității cooperative sau al coexistenței pașnice a blocurilor comunist și capitalist). Putem vorbi mult și bine despre natura forțată și conflictuală a raporturilor româno-sovietice, dar, dincolo de analizele sentimentale și prejudecățile ideologice, trebuie spus că umbrela nucleară sovietică oferea întregii Europe orientale o protecție similară celei oferite de umbrela nucleară americană Europei occidentale și, tocmai la umbra acesteia România, beneficiară și a privilegiului de a nu avea trupe străine pe teritoriul său, își putea permite în deplină siguranță, dacă nu chiar în condiții favorizante, deschideri și conivențe euro-atlantice, de natură a-i spori și securitatea și (cel puțin teoretic) prosperitatea.
Odată cu retragerea armatei sovietice din Europa de est (cam tot așa cum armata americană se retrăsese din Vietnam ori, mai recent, s-a retras din Afganistan) și desființarea Pactului de la Varșovia, precum și cu dispariția nu doar a CAER, dar și a cvasi monopolului deținut de sistemul mondial comunist asupra piețelor lumii a treia, România a rămas pe cont propriu. Formal, visul său de independență părea împlinit, dar independența sa nu era durabilă. Pe de o parte, se profila spectrul redeșteptării poftelor hegemonice ale vechilor imperii europene (inclusiv cele ale Rusiei post-sovietice), împotriva căreia nu exista nici o garanție; pe de alta, exista amenințarea izolării internaționale. Echilibrul între fuga de dominare și fuga de izolare nu putea fi menținut decât prin parteneriatul cu o putere globală interesată în existența unei Românii independente și puternice, singură sau integrată într-un sistem de securitate (sub) regional, care să confere viabilitate arhitecturii de securitate concepută de respectiva putere, împreună cu alte puteri globale, în Europa de est – la gurile Dunării și la Marea Neagră.
Din punctul de vedere al macro-echilibrelor globale, dispariția URSS a constituit cu adevărat o catastrofă geo-strategică; „catastrofă optimistă” (sic!), dar catastrofă. Cu un atare înțeles, teza Președintelui Vladimir Putin era corectă și dezordinea internațională subsecventă o confirmă. Aceasta cu atât mai mult cu cât SUA a luat oferta de armistițiu a Președintelui Mihail Gorbaciov ca pe un act de capitulare a întregului bloc sovietic, și, îmbătată de iluzia victoriei în Războiul Rece, în loc să adopte reformele interne necesare adaptării ei la noua realitate internațională și să observe că lipsa unui adversar comun subminează coeziunea alianței transatlantice, s-a erijat în șerif global însărcinat să impună ordinea unui califat secular yankeu. (Așa se explică, printre altele, faptul că, în treizeci de ani de la „marea victorie” a ordinii americane, superputerea americană, sub povara unei misiuni prea ambițioase, a ajuns a-și pierde suflul, iar comunismul real, înfrânt în Europa orientală, a ajuns să învingă în SUA, sub forma comunismului / neo-marxismului cultural; regimurile politice marxiste au pierdut în est, dar ideile marxiste au câștigat în vest.)
Pe acest fundal, elitele politice române post-comuniste știau că: 1. revolta populară care dusese în decembrie 1989 la schimbarea forțată a regimului politic fusese amorsată prin intervenție externă, dar nu occidentală, ci estică, operatorii străini aparținând tocmai blocului sovietic, așa zis „frățesc” (URSS, Ungaria și chiar Iugoslavia); 2. nici un proiect post-bipolar al puterilor euro-atlantice nu integra România în structurile politice și economice ale Occidentului european, frontiera acestuia oprindu-se pe linia Carpaților Orientali, ceea ce implica fie lăsarea întregului spațiu românesc în afară, fie partajarea sa între est și vest, și, în orice caz, desprinderea sa de grupul vecinilor vestici (în special Ungaria) cu care avea o istorie comună, totdeauna marcată de tensiuni atunci când se aflaseră în tabere diferite; 3. Rusia accepta dezintegrarea imperiului său sub condiția (fie și implicită) integrării ei într-o ordine globală multipolară, în care Occidentul capitalist să îi confere un statut de egalitate cu „democrațiile” sale (Mihail Gorbaciov avea să îmi confirme aceasta, peste ani, adăugând că Moscova conta ca, în cadrul noii ordini și în „casa comună europeană”, România să fie amplasată pe palierul lăsat în responsabilitatea sa); 4. Germania, dar și Franța, faimoasele motoare ale UE, favorizau, chiar dacă din motive diferite, fragmentarea fostelor state comuniste din Europa centrală și orientală, printre care și România (alături de Iugoslavia și Cehoslovacia); 5. lipsită de datorie externă, România era lipsită și de orice contacte / credibilitate pe piața financiară internațională, în condițiile în care economia românească, supra capitalizată dar privată de vechile piețe ale țărilor în curs de dezvoltare, reorientate acum spre vest, avea nevoie de lichidități ca să se poată retehnologiza și eficientiza (creditele indispensabile în acest sens nu se puteau obține sau se obțineau la costuri mari dacă nu era acceptată ca membru al familiei euro-atlantice).
De aici decurgeau interesele strategice ale României care, în
sinteză, reclamau un tip de integrare euro-atlantică apt a oferi
protecție atât împotriva unei posibile (chiar probabile) renașteri a
ambițiilor imperiale ruse, cât și a celor ale Germaniei reîntregite,
precum și împotriva revenirii la strategia Pactului Ribbentrop-Molotov.
Cu alte cuvinte, integrare fără dominare cu asigurarea durabilității
echilibrului între solidaritate și suveranitate. Ceea ce presupunea o
politică externă de mare complexitate, care includea realizarea unui
parteneriat special cu singura superputere a momentului, SUA, fără a se
limita la aceasta.
Care erau atunci interesele strategice ale SUA?
Pentru Washington, sabordarea URSS, lichidarea „voluntară” a blocului
sovietic și dispariția Pactului de la Varșovia, oferea oportunitatea
consolidării și globalizării „păcii americane” (care includea
universalizarea modelului de viață american, cu „valorile” sale
culturale specifice), cea a reunificării Europei, cu menținerea acesteia
sub controlul strategic transatlantic, și cea a evitării unei antante
ruso-germane de natură a crea un imens spațiu euro-asiatic, în opoziție
cu emisfera vestică nord-atlantică. De aceea America a favorizat
consolidarea independenței, suveranității și integrității teritoriale
ale Ucrainei post-sovietice, a promovat albanizarea Balcanilor de vest
(de dragul acesteia, acceptând politica germano-franceză a dezmembrării
Iugoslaviei) și a stimulat atât secesiunea statelor federate ruse din
Caucaz (exemplul tipic este cel al Ceceniei), cât și americanizarea
republicilor transcaucaziene (în special, Georgia și Azerbaidjanul),
simultan, în compensație, cu transformarea G7 în G8, prin primirea
Rusiei în grupul statelor celor mai dezvoltate ale lumii, și asocierea
între Rusia (alături de Ucraina) și NATO, ca prim pas, niciodată urmat
de alții, către un pact defensiv global. În același timp, Washingtonul
s-a opus atât unei antante ruso-germane (precum cea care în trecut
prinsese într-un clește strategic letal România Mare) și emancipării
strategice a Europei, tot mai germane, în raport cu concepția strategică
transatlantică.
Este evident că România avea datele necesare pentru a
se insera util în strategia regională a SUA. Fără a intra în detalii,
să reamintim doar rolul istoric al României în formarea națiunii civice
albaneze și autodeterminarea acesteia, pe vremea războaielor balcanice,
ca și relația specială a Bucureștiului cu Tirana în timpul Războiului
Rece, contribuția esențială a diplomației românești în adoptarea
Tratatului de la Montreaux (privind regimul strâmtorilor Mării Negre) și
tradiția cooperării politice româno-turce pentru asigurarea
stabilității geo-strategice în spațiul pontic, capacitatea României de a
crea, împreună cu Polonia și Ucraina, acel intermarium care să
constituie un baraj atât în calea unei noi expansiuni rusești, cât și în
aceea a unei îmbrățișări strategice anti-atlanticiste ruso-germane.
Pentru ca atuurile românești să fie folosite de America, integritatea
teritorială a României trebuia susținută, ca și apartenența sa la
familia euro-atlantică, inclusiv prin evitarea decuplării Bucureștiului
de statele grupului de la Viszegrád. De aceea, deși, din motive ce nu au
a fi meționate aici, invitarea României pentru intrarea în NATO nu a
venit în 1997 la Summitul de la Madrid, documentul final al acestuia
atesta clar, printr-un paragraf special, egala sa eligibilitate cu
statele invitate. De asemenea, pe aceeași linie de gândire, SUA a
sprijinit reluarea relațiilor funcționale ale României cu FMI și BM.
Această
congruență a intereselor strategice româno-americane era circumscrisă
în anii 1990 de împrejurarea că pe locul întâi al priorităților
politicii externe americane de atunci se afla relația cu Europa; acolo
unde urmau a fi gestionate, în primul rând, urmările Războiul Rece,
tocmai încheiat (cel puțin formal).
Mai este, oare, aceasta situația
și astăzi, când prioritățile strategice ale SUA s-au mutat din Europa în
Asia, din Orientul Mijlociu în Extremul Orient, din Atlantic în Pacific
și din Marea Caspică (Caucaz și Asia Centrală) în Oceanul Indian, în
timp ce, după eșecul politicii de îngrădire a Rusiei și de menținere în
ascultare a Europei germane, s-a revenit la retorica și practicile
Războiului Rece (extinse acum și cu privire la aliații din „vechea
Europă”)?
Problema parteneriatului strategic dintre România și SUA nu se rezumă
doar segregarea intereselor strategice ale partenerilor; cu precizarea
că interesele SUA sunt cele care au cunoscut modificări esențiale, iar
nu interesele României. Acestei evoluții i se adaugă și împrejurarea că
imperiul american se deplasează pe un curs descendent care, chiar dacă
nu este abrupt, îi răpește capacitatea necesară de a garanta atingerea
obiectivelor amintitului parteneriat.
Imperiile se nasc și mor. Paul
Kennedy, printre alții, a făcut o profundă analiză a cauzelor aflate la
originea căderii imperiilor. SUA nu poate face excepție. Cu atât mai
mult cu cât sistemul de recrutare a personalului care introduce date în
computerele ținute pe post de decidenți în SUA, provine din universități
unde Marx și Marcuse (cu al său „om unidimensional”) sunt mai admirați
decât Milton Friedman sau Henry Kissinger.
Or, ar trebui, oare, ca
România să rămână în alianțe cu imperii senile mai preocupate de a-și
săpa propria groapă, decât de a le oferi aliaților securitate militară,
investiții, scutire de vize de călătorie, susținere politică, acces la
tehnologii etc? Este România condamnată să stea etern alături de aliați
care, după ce o împing în aventuri militare străine de tradițiile
geopoliticii ei și interesele sale fundamentale, se retrag din teatrele
de luptă fără a le păsa de soarta camarazilor fideli lăsați în urmă?
Evident că nu! Ce poate aștepta România de la aliați care nu pot
soluționa nici o criză la ei acasă, dar îi dau lecții de cum să rezolve
crizele pe care chiar ei i le-au transferat? La ce servesc aliați care
nu pot aduce pacea durabilă nicăieri în lume, chiar dacă sunt în stare
să câștige războaiele, adesea chiar de ei provocate? Aliați care nu pot
face față, nici în țara lor nici în lume, provocărilor unei pandemii,
dar profită de aceasta pentru a limita pretutindeni drepturile și
libertățile indivizilor ce nu vor să li se supună? Aliați care își
reneagă trecutul istoric și se prăbușesc în confuzii identitare, care
încearcă să impună lumii pseudo-valori străine de cultura acesteia și
potrivnice legilor naturii? De ce să stai lângă asemenea aliați? Cine ar
sta?! Nici SUA nu stă.
Retragerea din Afganistan, fără cea mai mică
grijă pentru a negocia securitatea aliaților români, prezenți acolo
exclusiv din solidaritate cu America, este doar ultimul și cel mai
relevant exemplu al decadenței /neputinței acesteia. Există, însă, și
exemple mai vechi.
Unul ar fi abandonarea sprijinului economic pentru
Cecenia, după ce Rusia lui Boris Elțîn, inclusiv sub presiune
internațională, acceptase să îi recunoască independența. Rezultatul a
fost transformarea Ceceniei într-un stat eșuat și împingerea ei înapoi
în brațele Federației Ruse. Ceea ce s-a repetat și în 2008, când, după
inflamarea veleităților geopolitice și alimentarea politicii rusofobe a
Președintelui Mihail Shakashvili, pe care nu a avut puterea de a o
susține până la capăt, SUA a lăsat Georgia la discreția Moscovei,
practic abandonându-și strategia caucaziană.
„Retragerea din
Balcani”, cu tulburarea echilibrelor geopolitice regionale și violarea
dreptului internațional prin impunerea secesiunii kosovare, poate fi
văzută ca o „soluție afgană” avant la lettre. După ce România acordase
sprijin intervenției americane în regiune (inclusiv prin interzicerea
survolului forțelor armate ruse în drum spre Priștina), simultan cu
anumite gesturi de susținere a Serbiei (ex. adăpostirea flotei civile
aeriene sârbe la Timișoara), în speranța că toate părțile vor fi aduse
la negocieri de natură a evita distrugerea completă a Iugoslaviei
(dorită de Germania) și a păstra echilibrul de putere regional (în
spiritul Păcii de la București din 1913), românii s-au văzut în brațe cu
o decizie inacceptabilă pentru ei (recunoașterea autodeterminării
Kosovo, fără existența unui acord cu Serbia, refuzată până și de
Președintele Băsescu, servul necondiționat al „Marelui Licurici”),
urmată de plecarea tiptilă a Americii din Balcani, curtea din spate a
României, înainte ca o reală „pax balcanica” să se fi conturat.
În
schimb, pe altarul parteneriatului, Bucureștiul a trebuit să renunțe la
proiectul unui gazoduct care ar fi trebuit să lege Marea Caspică
(respectiv riveranii acesteia) de Marea Egee, trecând prin
Transcaucazia, Marea Neagră și România spre a ajunge în Italia, pe motiv
că, tranzitând și Serbia (singura rută economică), ar fi adus avantaje
naționalismului sârb americano-sceptic. România nu a fost niciodată
compensată pentru acest sacrificiu, cu efecte vizibile inclusiv astăzi
când facturile la energie explodează.
Ucraina este un alt exemplu.
După ce, fără consultarea partenerului român, ba chiar împotriva
politicii promovate de reprezentanți ai României în OSCE și UE (sunt
unul dintre aceștia), a pus gaz pe focul naționalismului ucrainean și a
aruncat în aer un și așa fragil acord între Președintele Ianukovici și
opoziția mobilizată în Piața Maidan (doamna Victoria Nuland, revenită
acum în conducerea Departamentului de Stat, a fost acolo și a lăsat urme
de neșters), contribuind astfel la secesiunea Crimeii și Malorusiei,
urmate de izbucnirea războiului civil în Donbas, constatând că nu are
nici resursele nici interesul de a apăra frontierele sovietice stabilite
de Stalin și Hrușciov, SUA a încercat să își transfere „acțiunile
ucrainene” Germaniei sau chiar Rusiei, fără grijă pentru haosul lăsat în
urmă. În acest context, României i se cere să ducă pe contul și riscul
său o luptă de partizani pe frontul ucraineano-rus, în pofida propriilor
sale interese, obligată fiind să acționeze ca ariergardă a partenerului
transatlantic în retragere.
Înfrângerea din Afgansitan, în care a
fost antrenată și România, este, așadar, capacul pus pe oala
parteneriatului strategic româno-american, din care supa intereselor
comune, lăsată necugetat pe foc pentru prea multă vreme, s-a evaporat cu
totul. Să adăugăm că, legat de Irakul vecin, unde armele de distrugere
în masă care au justificat războiul nu s-au găsit niciodată, în ciuda
unui alt eșec al statului american, cel puțin acțiunile firmei
Halliburton (apropiată fostului vicepreședinte Dick Cheney) au crescut
de 500 de ori. Aceasta în timp ce României i se cere să dea pe nimic
companiilor occidentale (inclusiv americane) hidrocarburile din Marea
Neagră.
Este limpede că imperiul american, altădată necesar, se
zbate acum să supraviețuiască, refuzând să accepte verdictul istoriei.
În acest sens, de înțeles, dar de neacceptat, aruncă din nacela
balonului său geopolitic, care pierde constant înălțime, printre altele,
parteneriatele care nu îi mai sunt necesare. Este trist pentru România.
Trebuie, oare, însă, și România să ignore mersul istoriei, numai pentru
că parteneriatul româno-american a fost o idee bună la nașterea sa, cu
un sfert de secol în urmă? La urma urmei, nu România a părăsit
principiile parteneriatului, ci SUA.
John Kennedy și Henry Kissinger sunt creditați cu maxima potrivit
căreia „este periculos să fii dușmanul SUA, dar să îi fii prieten poate
fi letal”. Este un avertisment la care România trebuie să gândească
foarte serios. Și, din păcate, are tot mai multe argumente pentru a o
face de urgență. Totuși, România a existat și a trăit și fără
parteneriatul cu SUA.
Adagiul „ferește-mă Doamne de prieteni, că de
dușmani mă feresc singur!” își găsește aplicare atunci când prietenii te
tratează de o manieră în care dușmanii nici nu mai sunt de trebuință.
Ceea ce se întâmplă atunci când îți cer să rupi alianțe vechi, care s-au
dovedit esențiale în momente istorice dificile pentru siguranța ta (ex.
solidaritatea Chinei cu România în condițiile invaziei Cehoslovaciei de
către trupele Pactului de la Varșovia, în 1968, a contat mai mult decât
metaforele patetice ale Președintelui Johnson referitoare la „câinii
războiului”), ca să te implice într-o confruntare contrară tuturor
instinctelor tale geopolitice și tuturor intereselor tale vitale, cu un
vechi aliat, tocmai când acesta, o îndepărtată putere emergentă lipsită
de orice tradiții expansioniste, este pe punctul de a deveni cel mai
important actor global.
În astfel de situații este uneori mai bine să
nu ai nici un fel de aliați, decât să îi ai pe unii care te bagă în
încurcătură cu promisiunea, niciodată respectată, de a te scoate de
acolo atunci când nu vei mai putea face față. (Studiul documentelor
declasificate a arătat că SUA a intrat în viesparul afgan, la începutul
anilor 2000, fără nici o „strategie de fugă” – așa numita „exit
strategy”, iar când fuga, fie ea rușinoasă, a devenit singura soluție
sănătoasă, a fugit fără a-i păsa de aliații români.)
În ciuda celor
menționate aici, nu cred că suntem chiar în situația ca parteneriatul cu
SUA să ne fie letal, dar evoluțiile trebuie urmărite, iar de se va
ajunge acolo, ceea ce nu este imposibil, ba chiar se conturează a fi
probabil, vom fi obligați să ne amintim și de zicala că mai aproape
decât haina este cămașa. De americani ne poate fi milă (și o observație
șocantă este tocmai aceea că în vremea din urmă SUA nu mai inspiră nici
respect, nici admirație și nici chiar teamă, ci… milă); de noi, însă,
ni se rupe inima.
Este bine ca toate aceste lucruri să fi spuse
limpede și tare acum, atât pentru a-i pune în stare de alertă pe
analiștii și planificatorii noștri politici, atrăgându-le atenția că în
Spielkrieg (jocul de-a războiul) nici o ipoteză nu este exclusă, cât și
pentru a-i preveni loial pe prietenii americani că dacă o țin într-una
cu nebuniile și continuă să ne ignore interesele, sfaturile și mândria,
s-ar putea să ne vadă „întorcând armele”. Am mai făcut-o.
Asemenea
avertismente sunt menite atât a ne proteja pe noi, cât și a-i proteja pe
aliații noștri și alianțele noastre. Nu vrem să scăpăm de aceste
alianțe, ci să le salvăm. Dacă aliații țin, însă, să se sinucidă, ei au a
ști că în nici un caz nu vom fi dispuși să mergem cu ei în mormânt.
Nu
ne putem dori (încă) ieșirea din parteneriatul cu SUA, deși nu îi prea
mai găsim temeliile strategice, dar trebuie să fim atenți a nu trece de
punctul în care costurile sale depășesc beneficiile sau a nu ajunge să
îi fim noi mai fideli decât americanii.
De altfel, în acest sens sunt
și semnalele venite de la Washington. Președintele George Bush Jr.
însuși, prezent la București cu ocazia intrării României în NATO,
îndemna România să construiască punți spre Rusia. Marele strateg
american George Friedman, fondatorul Stratfor, insista că România,
Polonia și celelalte țări central și est europene nu trebuie să conteze
pe solidaritatea militantă a SUA în cazul unei crize majore în regiune,
fiind mai înțelept să se asocieze între ele spre a face față sfidărilor
geopolitice. Aflat la București, în octombrie 2018, profesorul John
Mearsheimer, reputat politolog de la Universitatea din Chicago, a
vorbit, inclusiv cu prilejul unei întâlniri la care am participat,
despre politica externă a SUA și influența acesteia asupra Europei și,
în particular, a României. În context, a subliniat nevoia urgentă ca
România să își normalizeze raporturile cu vecinătatea sa estică (și nu
avea în vederea Ucraina sau Moldova, ci Rusia), stabilind parteneriate
în spațiul euro-asiatic. Dl. Mearsheimer nu a sugerat, în nici un fel,
abandonarea parteneriatului cu SUA, dar a făcut clar că supraestimarea
și absolutizarea sa sunt contraproductive.
Românii care insistă
în ignorarea acestor mesaje nu sunt pro-americani, ci clienți ai unor
cercuri de interese din America sau fanatici ai unor curente de gândire
născute acolo pe care toți americanii cu scaun la cap le repudiază.
Maxima care avertizează că sunt pline cimitirele de oameni
indispensabili se aplică și imperiilor care se cred indispensabile.
Pentru a ne convinge este suficient să privim spre Afganistan –
cimitirul imperiilor care se credeau nemuritoare.
Imperiul american,
nu este, însă, încă mort, ci numai pe moarte; iar moartea sa va fi lentă
și grea, căci încă dispune de cea mai performantă armată a lumii,
incapabilă totuși să ajungă la păci durabile, de o economie situată pe
unul din primele două locuri în ierarhia mondială, incapabilă totuși de
creștere și de soluționare a crizelor, și de tehnologii avansate,
incapabile totuși să țină pasul cu ritmul progresului tehnologic
asiatic. O moarte, totodată urâtă, care va trage la fund și pe alții, în
special din rândul aliaților. (Lovitura neloială dată Franței, cu mâna
Australiei, prin denunțarea unui mare contract având ca obiect livrarea
câtorva zeci de submarine de luptă de producție franceză, vorbește
tocmai despre asta.)
Lucrurile se vor petrece așa nu pentru că
imperialismul american ar fi mai rău decât altele, ci pentru că aceasta
este conduita tuturor imperiilor decadente care, în loc să încalece
înțelept valul istoriei, încercând să folosească atuurile rămase (putere
militară, competitivitate economică, creativitate tehnologică) pentru
negocierea unui statut post-imperial rezonabil, i se opun. Împlinirea
destinului nu poate fi însă evitată, ci, cel mult, amânată; iar
costurile amânării sunt mari pentru toată lumea.
Iată o altă problemă
pe care o are de rezolvat România: cea a tranziției de la „pax
americana” la „pax post-americana”. O problemă ce se cere rezolvată de
pe poziția partenerului loial; respectiv a partenerului care nu dă
exemplul rău al reorientărilor oportuniste, ci sfatul bun al asocierii
cu puterile emergente, astfel încât intrarea Americii (și aliaților ei)
în ordinea viitorului (în speță, în secolul Asiei) să nu se facă prin
recul, ci printr-un marș al convergențelor.
De asemenea, și în
politică funcționează principiul vidului: când o putere dispare, locul
lăsat gol este imediat ocupat de alta (nu neapărat mai bună sau mai
simpatică, întrucât toate puterile au, în ultimă instanță, logici și
psihologii similare). Așa va fi și deja este cu vidul creat de reculul
puterii americane. Nu avem de ce ne uita în globul de cristal. Este
suficient să ne uităm pe hartă și pe statistici.
Așadar, când va sosi
momentul, ceva / cineva de pus în loc se va găsi. Totul este ca până
atunci România să nu se fi pus în situația de a nu mai fi acceptată de
nimeni ca aliat sau ca interesele sale obiective să fi devenit, ca
urmare a deciziilor sale subiective, incompatibile cu interesele tuturor
aliaților potențiali relevanți.
Ideea pe care noi, românii, trebuie
să o avem mereu în minte, însă, nu este aceea de a căuta să înlocuim un
aliat vechi cu unul nou mai bun, cu atât mai mult cu cât marile puteri
potențial aliate nu sunt nici bune nici rele, ci adecvate sau inadecvate
în promovarea intereselor noastre vitale, ci să adăugăm vechilor aliați
pe alții noi, astfel încât alianțele noastre să fie tot mai eficiente
în atingerea scopurilor noastre.
Întrebarea cu cine înlocuim SUA este
simplistă și de două ori eronată, în măsura în care sugerează că
stingerea parteneriatului strategic la care, repet, Washingtonul a
renunțat înainte ca Bucureștiul să fi renunțat, implică, pe de o parte,
excluderea Americii din sistemul de alianțe românesc și, pe de altă
parte, identificarea unei puteri similare cu care să formăm o alianță
similară. Nu acesta este jocul.
Când România a fost membră a Pactului
de la Varșovia, a stabilit relații cordiale cu SUA, liderul alianței
adverse. Moscovei nu i-a convenit, dar a trebuit să se adapteze, pentru a
nu risca o defecțiune românească totală. Cam la fel cum face acum SUA
în relația cu neo-otomanismul turc.
Astăzi, o bună relație cu Rusia
nu înseamnă să fim împotriva Americii; tot așa cum intrarea noastră în
NATO nu s-a făcut împotriva Rusiei. Am afirmat asta atunci, atât noi cât
și SUA; trebuie să o reafirmăm și acum. Ar fi o expresie de consecvență
și onestitate.
În 1997, pe când România bătea energic la porțile
NATO, izbindu-se de vetoul american (să nu uităm), aflați în vizită de
stat în China, cu președintele Emil Constantinescu, le-am spus liderilor
chinezi că dorim să păstrăm parteneriatul strategic româno-chinez
dincolo de schimbările politice și ideologice. Chinezii ne-au răspuns că
nu sunt de acord cu extinderea NATO în condițiile unei ordini mondiale
monopolare, dar că au deplină înțelegere pentru motivele care determină
România să devină membru NATO și susțin aspirațiile sale în acest sens,
cu convingerea că împlinirea lor va aduce Chinei un prieten în cadrul
Alianței Nord-Atlantice. De ce nu am spune astăzi același lucru SUA.
Politica este arta posibilului. Dacă într-adevăr, suntem un partener
real și prețios, SUA va înțelege și interesele noastre și, în loc să
renunțe la noi, își va adapta interesele astfel încât să rămânem
compatibili, dacă nu în convergență.
Tot în 1997, România a creat o
serie de structuri regionale (parteneriate, trilaterale etc.) în dublul
efort de a se plasa în poziția de lider regional, de pe care, așezată
fiind la masa liderilor regionali, să poată negocia mai bine cu puterile
globale, și de a ajunge la un nivel de securitate rezonabil chiar și în
absența integrării euro-atlantice. Aceasta din urmă nu era opțiunea
preferată, dar era o variantă acceptabilă.
De ce nu am încerca să
resuscităm imediat aceste parteneriate locale?! Demersul ar fi cu atât
mai fezabil cu cât și statele grupului de la Viszegrád, ca și cele
balcanice, își resetează acum politica externă și sunt disponibile
pentru soluții de securitate locală în perspectivă suveranistă. Astfel
ne-am putea oferi, eventual, și condiții pentru redefinirea
parteneriatului cu SUA și reabilitarea sa pe baze noi.
Într-un sistem
de alianțe complex și flexibil, partenerii nu se schimbă (neapărat), ci
se schimbă accentele, astfel încât echilibrele de putere să se mențină,
în condițiile în care atât interesele, cât și mijloacele pentru
promovarea lor sunt în dinamică.
În fine, în politică elementul timp
contează. Fiecare decizie își are timpul ei. După expresia
Ecleziastului, există un timp când vii și un timp când pleci, un timp al
începutului și unul al sfârșitului. Totul este ca momentul oportun să
nu treacă fără să îl observăm. Până atunci, nu are rost nici să speculăm
excesiv nici să ne punem toate cărțile tactice pe masă. Este necesar
doar să ne amintim că gospodarul bun își face iarna car și vara sanie,
precum și că așa cum ne așternem azi, așa vom dormi mâine.
Adrian Severin



































