În 1994, eminentul cărturar Horia Roman Patapievici publica în Revista 22 un articol indignat, intitulat ”Comunismul american”,
foarte dur la adresa exceselor din societatea americană privind
emanciparea populației de culoare, inclusiv prin stigmatizarea publică a
termenului de ”negru”. Patapievici mergea pînă la a-i ironiza pe ”isteţii mişcării corectitudinii politice” care nu se mulțumeau nici măcar cu formula afro-american, ci voiau strict african-american.
Nu ne propunem să analizăm articolul lui Patapievici, inclus și în cartea ”Politice”
din 2009. Ci doar să punem cîteva întrebări nevinovate: ar mai avea,
azi, autorul ”Cerului văzut prin lentilă” curajul de a publica un
asemenea articol? L-ar mai accepta Revista 22? Dar editura Humanitas, ar
mai tipări ea amintita carte? Facebook și Twitter ce ar avea de spus?
Ar scăpa Patapievici nesancționat de CNCD? În fine, mai în glumă, mai în
serios, ar mai căpăta el viză de SUA?
Să amintim, în treacăt,
că indignatul de odinioară nu a suflat un cuvînt în cazul recentului
scandal internațional produs de arbitrul Colțescu și a sa formulare
”negrul ăla”.
”Comunismul american”(fragmente)
Horia-Roman Patapievici
–
În anii ’60, reacţia albilor americani faţă de discriminările la care
erau supuşi negrii era tradusă prin formula ”black is beatiful”. Deşi se
admite şi azi că sensul acestui slogan era în principiu corect, forma
lui stârneşte nu mai puţin oroare, datorită cuvântului black, prin care
era desemnat cetăţeanul a cărui piele e de culoare neagră. La începutul
anilor 80, negrii au reuşit să impună să fie considerat demn şi lipsit
de maliţiozitate rasială afro-american. Dar la începutul anilor ’90,
isteţii mişcării corectitudinii politice au realizat că ponderea
termenilor african şi american din cuvântul compus afro-american nu e
egală, adică, pe scurt, e discriminatorie. Şi, potrivit nevrozei
paranoice care caracterizează mişcarea corectitudinii politice, fireşte
că discriminată era patria negrilor în favoarea numelui ţării
detestaţilor albi şi a civilizaţiei lor odioase.
–
Astăzi, mi s-a spus, dacă vrei să ai zile într-o universitate americană
sau dacă vrei să nu-ţi fie boicotate cursurile de activiştii studenţi
care veghează la observarea idiosincraziilor acestei mişcări uimitoare,
trebuie să spui african-american atunci când îi desemnezi pe negri.
–
”Ura” mea latentă faţă de alte rase se manifestă fără putinţă de tăgadă
în chiar nesimţirea de alb creştin cu care folosesc în continuare
termenul de „negru” pentru a desemna pe cel care azi se denumeşte pe
sine „african-american”. Când un alb foloseşte cuvântul negru, nu e nici
indiferent şi nici distrat: în el trăieşte, camuflat, dar isteric, un
principiu rasist înnăscut, pe care omul alb l-a asimilat prin toţi porii
săi din ambianţa socială a civilizaţiei pe care el şi-a construit-o de
secole cu scopul limpede de a exploata şi subjuga populaţii considerate
inferioare şi pentru a le desfiinţa acestora cultura şi civilizaţia.
–
În fond, susţin adepţii corectitudinii politice, cultura şi civilizaţia
ne-albilor nu doar că nu e inferioară culturii şi civilizaţiei albilor,
dar, întocmai cum un african-american e mai frumos, mai suplu, mai plin
de vigoare decât un alb de duzină, la fel şi cultura „proaspătă” a
ne-albilor e mai valoroasă decât cultura „învechită şi sleită” a
albilor.
– După ce mi s-a atras atenţia că
folosesc cuvântul negru şi nu african-american, mi s-a spus că
principiul însuşi al culturii occidentale e rasist şi încărcat de ură şi
că ideologia acestui rasism latent este creştinismul. Aici trebuie spus
că starea mea de spirit a trecut de la o stupoare amestecată cu
neîncredere la un sentiment net de oroare.
–
Noţiunea de „american” e bastardă: există numai negri, irlandezi,
letoni, polonezi, asiatici, etc. care întâmplător trăiesc în America de
Nord. Şi noţiunea de morală e bastardă, pentru că uniformitatea acestei
idei îşi trage obârşia din pretenţia universalităţii creştinismului,
care este o religie discriminatorie. Nu există un comportament social
universal: există moravurile homosexualilor de ambe sexe, ale
feluritelor comunităţi culturale etc.
–
Noţiunea de cultură integratoare este, potrivit corectitudinii politice,
imperialistă: nu există nici literatură universală, nici valori
universale; tot ce are această pretenţie, cu excepţia aspiraţiei
eliberării negrilor de sub dominaţia albilor, trebuie sistematic
interzis şi discreditat.
– A gândi că albul e rău, iar negrul e bun se cheamă a fi progresist şi nu ceea ce în fond este, adică un rasism pur şi simplu.
–
Ca de obicei când e vorba de amestecul acesta hidos dintre minciună şi
violenţă, căruia ideologiile totalitare ale secolului nostru i-au dat o
interpretare deopotrivă isterică şi criminală, trebuia susţinut sus şi
tare că albul e negru.
– Stilul inevitabil al
corectitudinii politice este dictatura furios-resentimentară a
minorităţii decretate progresiste, prin procedeele, azi legitimate, ale
aberaţiei numite discriminare pozitivă. În anumite medii, în Statele
Unite, se va vorbi de faptele tale culturale numai dacă ai norocul să
fii sau homosexual, sau femeie, sau negru, sau mexican. În general, e
decisiv să aparţii vreunei minorităţi cu identitate agresiv afişată şi
care să se fi făcut deja auzită printr-o campanie împotriva dictaturii
culturii creşinilor albi. Etc. Cu riscul de a părea un „inamic al
umanităţii”, trebuie să declar că eu sunt împotrivă.
– Am, adică, în termenii corectitudinii politice, identitatea tipică a detestatei culturi a albului creştin şi de dreapta.
