Numirea unui militar, a unui general în fruntea guvernului României nu e un fapt banal. Exemplul cel mai cunoscut e cel al generalului / mareşalului Ion Antonescu, care a sfârşit foarte prost şi, odată cu el, şi România. Pseudogeneralul N. Ceauşescu (avansat la Moscova sau la Academia „Frunze” în 1949 ?) nu a ocupat niciodată postul de prim-ministru, cumulul de funcţii era interzis în epocă. A fost mai întâi secretar general al PMR (PCR) începând din 1965, preşedinte al Consiliului de Stat din 1967 şi apoi preşedintele (dictatorul) Republicii din 1974. A acumulat de la început puteri de dictator – dictatura sa a rezistat nu mai puţin de 25 de ani.
Ion Antonescu, „conducătorul statului”, a fost urmat în postul de prim-ministru, după arestarea sa, de alţi doi generali, Constantin Sănătescu şi Nicolae Rădescu, în două guverne cu viaţă foarte scurtă. Anterior, în 1918, alţi trei generali, tot în urma unui război, Alexandru Averescu, Constantin Coandă şi Arthur Văitoianu, au ocupat tranzitoriu funcţia de prim-ministru. Alexandru Averescu a revenit în fruntea guvernului ca preşedinte al Partidului Poporului (1926). Să rezumăm : în România ultimilor 100 de ani nu am avut prim-ministru militar, general decât înainte sau după război. Nici comuniştii nu au numit vreun prim-ministru militar. Deducţia se impune : ne găsim înaintea unui război ? Vorbim aici de un conflict militar, şi nu de un metaforic război cu crizele, inclusiv cea sanitară sau energetică şi economică, pentru a căror gestionare nimic nu-l recomandă pe generalul Nicolae Ciucă.
Asocierea gradului de general cu funcţia de prim-ministru nu e deloc una fericită în istoria României. După cum vom vedea, nici eventuala instalare a generalului Nicolae Ciucă, cu un masterat în cadrul Colegiului de Război al Forţelor Terestre din SUA, nu anunţă nimic bun pentru noi. Ceilalţi generali, cu excepţia lui Ion Antonescu, au fost numiţi după primul şi, respectiv, al doilea război mondial. Probabil că Nicolae Ciucă, la fel ca Ion Antonescu, e numit în aşteptarea unui posibil conflict militar, cel din Ucraina şi de la Marea Neagră. Ne amintim că Ion Antonescu, imediat după ce a fost numit de Carol al II-lea, a forţat abdicarea acestuia şi înlocuirea sa cu tânărul şi neexperimentatul prinţ Mihai de Hohenzollern. Desigur, comparaţia nu e de bun augur pentru Klaus Iohannis.
Ideea de a-l aduce pe generalul cu patru stele Nicolae Ciucă în postul de ministru al Apărării şi, ulterior, senator „civil” al PNL nu pare să fi fost a lui Klaus Iohannis, cum se tot spune. Klaus Iohannis a jucat mai degrabă la „impuse”. Dar câte idei originale ale lui Klaus Iohannis în cei şapte ani de preşedinţie ai săi sunt cunoscute şi, eventual, patentate ? A „văzut” cineva vreo idee a lui Klaus Iohannis ? Nici măcar majordomii săi, Ludovic Orban şi Florin Cîţu sau Dacian Cioloş, nu pot susţine serios şi credibil una ca asta. Probabil, Klaus Iohannis are în ureche un pitic foarte mic sau chiar un birou de pitici care-i spun când să zică bună ziua sau să dea mâna prezidenţială (lui Liviu Dragnea, de exemplu).
Nicolae Ciucă e un produs al Pentagonului, care l-a pregătit (2004-2006) atent. Ar fi urmat înainte, simultan sau după şi nişte cursuri de engleză şi de „terminologie NATO”. Dar românii nu l-au prea auzit vorbind. Tace şi el la fel de semnificativ ca Iohannis, doar teoretic şeful său. Pentru că şeful său real e la Pentagon, azi Lloyd J. Austin, şi la NATO, la Bruxelles. Pentru că aşa merge ierarhia militară.
De mai multă vreme, SUA şi NATO pregătesc un conflict militar cu Rusia în Ucraina şi la Marea Neagră. După vizita lui Lloyd J. Austin în regiunea noastră ştim şi cine vor fi primii trei implicaţi în calitate de proxies : Georgia, Ucraina şi România. Expulzarea diplomaţilor de la misiunea rusă la NATO din Bruxelles şi răspunsul rapid şi brutal, cu închiderea reprezenanţei NATO în Rusia, merg în aceeaşi direcţie. Victoria Nuland, secretar adjunct al Departamentului de Stat, ar fi discutat foarte recent la Moscova şi despre o posibilă împărţire a Ucrainei. Delicatul subiect implică nu numai România, ci şi Polonia şi Ungaria. În caz de conflict, ţările baltice vor participa şi ele. Şi iată cum o bună parte din Europa (cu ţări UE şi NATO) este prinsă în proiectul unui conflict militar dorit de Ucraina şi susţinut de SUA şi de NATO.
Andrei Raevsky („The Saker”), expert militar cu o întinsă experienţă şi foarte respectat, publică un lung text cu referire directă la vizita făcută la Marea Neagră de Lloyd J. Austin, în Georgia, Ucraina, România şi apoi la Bruxelles, la sediul NATO : „Iată deci ipoteza mea. SUA vor să declanşeze un război în Europa, dar un război limitat la coloniile lor cele mai inutile şi servile, în special Ucraina. Pentru a nu risca să fie lovite nuclear, scufundate sau decapitate de arme hipersonice, Statele Unite îi arată acum Rusiei că mai au încă (niscaiva) dinţi, deci „nu vă jucaţi prea mult cu noi”. Asta aminteşte exact ce le-a spus April Glaspie irakienilor înaintea războiului din Golf : „Nu vă atingeţi de Arabia Saudită, dar nu ne pasă de Kuweit.” Ştim cu toţii cum s-a terminat povestea. Probabil că asta i-a propus Victoria Nuland lui Putin cu ocazia călătoriei sale la Moscova : luaţi estul Ucrainei, lăsaţi restul, iar noi nu vom interveni decât prin proteste verbale. Coloniile americane iluzionate din regiunea Mării Negre visează la un triunghi „Georgia, Ucraina, România”, dar numai ele, nu şi ruşii, iau în serios această absurditate (ruşii ştiu că pot zdrobi forţele armate ale acestor pretinse state în 24 de ore). Dar e un fapt că aceste colonii cred în orice, mai ales ucrainenii (emisiunile lor de televiziune sunt de tot râsul) […].
Cum stă atunci Uniunea Europeană ? Să o împărţim în câteva subcategorii : 1. ţări care aspiră la statutul de membru NATO (Georgia, Ucraina, Bosnia etc.) ; 2. membri inutili ai NATO (3B-ţările baltice, Polonia, România, Bulgaria) ; 3. Germania (care constituie singură o categorie aparte) ; 4. membri reali ai NATO (ţările NATO din nordul Europei) ; 5. ţări membre NATO oarecum utile (Franţa şi ţările Europei de Sud). Ţările din primul grup sunt de facto membre NATO şi tot de facto complet consumabile. Ţările din grupul al doilea sunt membre NATO de jure dar şi foarte consumabile. Germania se află sub ocupaţia NATO, dar e vitală pentru UE. Dacă Germania se prăbuşeşte economic, aceasta va slăbi întreaga UE, adică exact ce doresc Statele Unite” („On suitcases, handles and fire-starters”, thesaker.is, 20.10.2021).
Agitaţii militariste de acelaşi tip sunt în curs în jurul Chinei – Marea Chinei de Sud şi Taiwan – şi în jurul Iranului. Nave de război ale Chinei şi Rusiei s-au apropiat demonstrativ de coastele Japoniei. O bază americană a fost distrusă complet în Siria de trei drone. S-au anunţat morţi şi răniţi. Chiar dacă Pat Buchanan, celebru politician conservator, califică încordările de muşchi militariste recente drept „fanfaronadă şi cacealma” („bluster and bluff”), situaţia încordată dintre blocuri nu e mai puţin periculoasă. Lloyd J. Austin i-a asigurat pe ucraineni că au „uşa deschisă pentru a intra în NATO”. Buchanan scrie : „Statele Unite au venit aparent în sprijinul cuvintelor lui Austin trimiţând bombardiere B-1B deasupra Mării Negre. […] De ce trimitem noi bombardiere cu capacitate nucleară deasupra Mării Negre ? De ce întreţinem la Kiev şi la Tbilisi speranţa că vor fi invitate să se alăture NATO şi că vor primi garanţia de război din articolul 5 al SUA-NATO prin care Statele Unite ar lupta alături de ele în cazul unei noi crize cu Rusia, aşa cum s-a întâmplat cu Osetia de Sud în 2008 şi cu Ucraina în 2014 ? Noi nu ne-am luptat cu Rusia atunci. Şi n-o să ne luptăm cu Rusia nici acum sau mâine, căci aceste regiuni şi aceste probleme nu reprezintă interese vitale ale Statelor Unite” („Warnings and threats – or bluster and bluff”, buchanan.org, 22.10.2021).
De ce ţin deci atât de mult Klaus Iohannis şi statul român profund să-l aducă pe generalul Ciucă în fruntea guvernului ? Dacă a ratat-o urât cu „americanul” Florin Cîţu, încearcă să se scoată cu „foarte americanul” Nicolae Ciucă ? România poate deveni baza din spate a conflictului din Ucraina şi de la Marea Neagră. Dacă va exista un conflict, nu e exclus să avem un guvern compus în întregime din generali şi colonei. Eliminarea USR de la guvernare, urmărită cu încrâncenare de Klaus Iohannis, poate fi şi parte a conflictului diplomatic în curs între SUA şi Franţa, deşi nu există dovezi în acest sens.
Dacă PSD va vota guvernul minoritar dorit de Iohannis şi de Nicolae Ciucă, va vota şi pentru război la Marea Neagră şi în Ucraina. Şi trebuie s-o ştie. Dar va vota şi probabila sa dispariţie. Odată cu cea a USR. Dar nici PNL, UDMR, AUR şi minorităţile nu vor fi mai fericite. Sfârşitul clasei politice actuale poate fi mult mai aproape decât ne aşteptam. Şi probabil şi al lui Klaus Iohannis, care nu va mai putea încurca un guvern complet militarizat.
Petru Romoşan
